Gertrude

 

Tragedia lui Hamlet pe fast forward

        Prin "Gertrude" dramaturgul Radu F.Alexandru rescrie tragedia lui Hamlet într-o cheie ușor absurdă în care mizează mult pe răsturnarea sau inversarea unor situații prea bine cunoscute din celebra tragedie a lui Hamlet. Pare să pornească de la ideea că într-o epocă în care attention span-ul spectatorilor este și așa din ce în ce mai redus, aceștia s-ar plictisi văzând montarea clasică a piesei shakespeareiene așa că decide să facă un montaj abrupt, rece și obiectiv și să aducă câteva corecții importante în traiectoria poveștii și a personajelor. Reintrepretarea sa funcționează în cea mai mare parte a timpului și este ajutată până la un punct și de propunerea regizorală și de către cea scenografică, dar pe parcursul celor 90 de minute devine greu de urmărit și de susținut chiar și de către unii actori. Prin mutarea repetată a panourilor care sugerează lentila unui regizor de film sau a unui fotograf, vedem scene scurte care capătă valorea unui instantaneu și care nu lasă actorilor prea mult timp să respire în pielea personajelor. Sunt numeroase momentele în care, din cauză că schimbarea actorilor în costume și montarea panourilor durează prea mult, publicul stă pe întuneric, așteptând să se treacă la următoarea scenă, iar lucrul acesta provoacă rupturi în ritmul spectacolului și face ca atenția spectatorilor să scadă.

        Piesa se concentrează pe un personaj central — Gertrude, mama lui Hamlet, care, în versiunea lui Radu F. Alexandru, capătă o voce mai clară și mai complexă, dezvăluindu-și perspectivele și trăirile interioare. Radu F. Alexandru, un dramaturg contemporan cunoscut pentru stilul său captivant și reflexiv, explorează în această piesă dimensiunile ascunse ale personajului Gertrude. În Hamlet-ul lui Shakespeare Gertrude este adesea percepută ca un personaj secundar, definit mai degrabă prin acțiunile altor personaje, cum ar fi Hamlet sau Claudius. În schimb, în piesa lui Alexandru, Gertrude devine figura centrală, iar piesa pune accentul pe conflictele ei interioare, trăirile de vinovăție, iubire, și dorința de supraviețuire.

         Piesa scoate la lumină o Gertrude mult mai complexă decât versiunea clasică, adâncind în modul în care aceasta își vede acțiunile și trăirile. Conflictul dintre iubire, dorința de supraviețuire și vinovăția pe care o resimte față de fiul ei Hamlet sunt evidențiate. Relația dintre mamă și fiu este reinterpretată și devine o axă centrală în piesă. Alexandru aduce în prim plan tensiunile emoționale și dinamica relației dintre Hamlet și Gertrude, oferind o perspectivă mai empatică asupra motivațiilor Gertrudei. Sentimentul de vinovăție care o bântuie pe Gertrude este analizat în detaliu. Ea este prinsă între loialitatea față de Claudius (noul rege) și legătura cu fiul ei, Hamlet. Dilema morală și presiunea de a alege între două iubiri este centrală în dezvoltarea dramei.

        Alexandru pune totodată în discuție și ce înseamnă să fii o femeie aflată în poziție de putere într-o lume dominată de bărbați. Gertrude se confruntă cu provocările de a-și menține statutul, în același timp încercând să găsească echilibrul între nevoile personale și responsabilitățile regale.

        Radu F. Alexandru se joacă cu limbajul și cu structura clasică, aducând o abordare modernă și introspectivă a personajului. Prin monologuri și dialoguri intense, el oferă o perspectivă profund personală asupra conștiinței Gertrudei. Spre deosebire de stilul elisabetan, piesa se concentrează mai mult pe universul interior al personajelor, adesea reflectând asupra dilemelor morale și existențiale.

        Jocul actoricesc pare însă schematic pe alocuri, atât din cauza abordării  cinematografice a poveștii, cât poate și din cauza faptului că majoritatea personajelelor sunt bidimensionale, având o construcție simplificată, puțină profunzime psihologică și fiind adesea reduse la câteva trăsături sau tipare de comportament. Ele nu evoluează semnificativ de-a lungul piesei și tind să fie predictibile în acțiunile și reacțiile lor. Optiunea dramaturgului în acest sens pare a fi aceea de a folosi aceste personaje pentru a servi un anumit scop în piesă, dar nu oferă o explorare detaliată a complexității umane.

         Astfel, povestea lui Hamlet își pierde din profunzime, devenind o înșirare de cadre dintr-o rolă a unui film mut expresionist care înfățișează secvențe din viața zbuciumată a prințului Hamlet. În definitiv, el însuși nu își găsește locul în propria viața, nu știe ce își dorește cu adevărat și nici nu pare să vrea să facă parte din această poveste. Soluția dramaturgului de a reda scenic fantoma tatălui este una des folosită (deși se știe că aceasta este întreaga cheie a tragediei, unde fie se merge pe ideea că fantoma există cu adevărat, fie este doar închipuirea minții atinse de nebunie a tânărului Hamlet). În "Gertrude", în urma unui halucinații provocate de consumul de droguri, Hamlet află că trebuie să își răzbune tatăl și apoi pierde mult timp încercând să își răspundă la o ghicitoare a cărei rezolvare este absolut evidentă pt public, dar nu și pt el. 

       Dacă Hamletul lui Shakespeare reflecta des dacă este mai bine să continue să trăiască, confruntându-se cu suferințele și dificultățile vieții, sau să opteze pentru sinucidere, pentru a scăpa de durere, fiind frământat de ideea că viața este plină de suferințe și nedreptăți inevitabile și ezita să se sinucidă din cauza incertitudinii legate de ceea ce urmează după moarte, în "Gertrude", dramaturgul ia el decizia în numele personajului și nu mai așteaptă să vadă dacă acesta alege între a fi sau a nu fi. Sinuciderea sa declanșează mașinatiunea puterii, iar Horațio devine noul Polonius, ca și când povestea urmează să o ia din nou de la început.

„Gertrude” de Radu F. Alexandru

Producător: Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București

Regie: Silviu Purcărete

Scenografie: Dragoş Buhagiar

Muzica originală: Vasile Șirli

Coregrafie: Florin Fieroiu

DISTRIBUȚIA:

Gertrude: Claudiu Bleonţ

Hamlet: Marius Manole

Claudius: Mircea Rusu

Duhul: Marius Bodochi

Horațio: Alexandru Potocean

Ofelia: Lari Giorgescu

Polonius: Paul Chiribuță