Thrill me: Povestea lui Leopold şi a lui Loeb

Cât de departe ai merge în numele iubirii

       Cu toții am fost fascinați la un moment dat de psihopați, fie din filme și cărți, fie din relatările biografice ale numeroaselor personaje sadice din istorie. Întotdeauna vom încerca să înțelegem cum gândesc, care le sunt motivațiile, dacă se nasc așa sau devin pe parcurs. Psihopații se angajează într-un comportament iresponsabil din punct de vedere social și nu răspund nimănui, au incapacitatea de a distinge între bine și rău și libertatea de a acționa din impuls. Mă îndoiesc că mulți dintre noi ar crede că minciuna, comiterea unei crime sau înșelătoria sunt calea perfectă pentru a obține fericirea veșnică. Cu toate acestea, acțiunile unui psihopat ne obligă să aruncăm o privire asupra cine suntem și asupra limitelor pe care ni le punem. Iar faptul că unii dintre cei care au comis cele mai îngrozitoare crime au avut întotdeauna alături un partener devotat și îndrăgostit este și mai fascinant.

        Acestea sunt premisele spectacolului “Thrill me: Povestea lui Leopold şi a lui Loeb” bazat pe textul scris de Stephen Dolginoff (devenit un mare succes off-Broadway cu peste 200 de reprezentaţii în 25 de ţări) care se joacă în premieră la noi din luna aprilie a acestui an la Teatrul Metropolis şi care reprezintă un act de curaj atât datorită subiectelor abordate (amintind de The Talented Mr.Ripley, de recentul Saltburn sau de serialele tip True Crime) cât și a faptului că aduce ceva inedit, întrucât este un love story despre o relaţie mai puţin obişnuită, un crime musical de cameră în două personaje.

        Atmosfera spectacolului se adaptează perfect intimităţii pe care o oferă scena sălii mici a Teatrului Metropolis. Depozitul cu suveniruri, compus minuţios dintr-o aglomerare de obiecte vechi care pt Nathan, cel care este şi naratorul poveştii, devin declanşatoare de amintiri, este de fapt o oglindire a universului său interior, împrăştiat în bucăţi şi care începe să se recompună treptat în faţa ochilor noştri.Toate elementele sunt bine integrate în acţiune, servind la reconstituirea poveştii despre ceea ce s-a numit la vremea aceea (1924) “crima secolului". Spaţiul de joc facilitează spectatorului tranziţia spre poveste şi îl pune în ipostaza de detectiv (descoperim pe parcursul spectacolului că în decor sunt plasate fotografii cu adevăraţii Nathan Leopold şi Richard Loeb, cuplul de criminali adolescenţi, dar şi cu victima lor-Bobby Franks, schiţe patinate de timp, o maşină de scris, un radio şi o colivie în care stă închis un căluţ ca un simbol al unei copilării închistate şi reprimate). Iar tonurile sepia create atât prin alegerea culorilor predominante a elementelor de decor cât şi a costumelor, recreează atmosfera unui film mut, unde fiecare scenă are efectul unui instantaneu al unui moment marcant din viaţa lui Nathan. 

        În lumina interogatoriului, aflăm de la el că ”pe când eram un copil, eu am ucis alt copil” şi începem să descifrăm una dintre cheile spectacolului, aceea de pierdere a inocenţei .“Thrill me” este şi un spectacol care vorbeşte despre ce înseamnă să iubeşti pe cineva cu disperare, despre cât de multe poţi să înduri din dorinţa de a fi iubit, despre abuz, cruzime, obsesii, impostură, manipulare, trădare şi autoiluzionare. Şi e totodată şi despre cum poţi să uiţi de tine şi de principiile tale din frica de a nu îl pierde pe celălalt.

        Cei doi protagonişti, Nathan şi Richard provin din familii înstărite, au copilărit împreună, s-au jucat împreună şi acum se plictisesc împreună. Inspiraţi de textul lui Nietzsche despre conceptul de supra-om, ei comit un şir de delicte (furturi, incendieri) într-o continuă căutare a adrenalinei pe care o obțin provocând situaţii limită din care reuşesc întotdeauna să scape. Acest fior (“the thrill”- care se regăseşte şi în titlul piesei), îl face pe Richard să simtă că trăieşte cu adevărat iar pt Nathan este dat de sentimentul că poate fi iubit aşa cum îşi doreşte şi merită. Natura relaţiei lor este însă una toxică, ajungând să îi sufoce, precum funia ştreangului care îi aşteaptă ca pedeapsă pt oribila crimă pe care au plănuit-o şi înfăptuit-o împreună.

        Nathan crede că îl iubeşte pe Richard şi ajunge să îşi vândă sufletul lui, deşi ştie că Richard doar se foloseşte de el (încă de la început ni se confesează că acesta îl abandonează deseori şi că îl consideră inferior). Richard devine o obsesie de care insistă să se agaţe pt că este tot ceea ce el nu poate fi: dezinvolt, popular, superficial, şarmant, impulsiv, manipulator. Lui Nathan îi plac păsările şi regulile, în timp ce lui Richard îi place să privească şi să provoace incendii sau să fure lucruri de care nu are nevoie. Valorile lui se reduc la obţinerea plăcerii imediate şi a bunurilor materiale, iar pt el, opera lui Nietzsche este doar un pretext pt a-şi pune în aplicare cele mai întunecate dorinţe. Piesa nu dezvăluie prea multe despre trecutul şi traumele celor doi, concentrându-se mai mult pe prezentarea acţiunilor care au dus la uciderea lui Bobby Franks, dar putem intui că amândoi au avut poate o copilărie restrictivă şi de aceea au ajuns să îşi găsească refugiul unul în celălalt. Dacă motivaţia lui Nathan este expusă chiar de către acesta, în cadrul interogatoriului: “motivul a fost Richard” şi tinzi să îl crezi că a fost orbit de fascinaţia pt el, în cazul lui Richard, motivaţia pare să fie dorinţa de a demonstra că este superior, de a deveni celebru rămânând în istorie drept acest supra-om care a avut puterea de a depăşi orice limite. În esenţă, el doar îşi doreşte să fie adorat. Deducem de aici un posibil conflict cu propria sa familie care poate fie nu îl considera prea strălucit, fie a dorit să îşi impună propria imagine asupra lui, nepermiţându-i să îşi manifeste personalitatea în voie. În orice caz, nimic nu îi scuză şi spectacolul te provoacă să descoperi care sunt celelalte frustrări şi neîmpliniri pe care personajele încearcă să le ascundă. 

        Aşadar faptul că au comis o crimă contează mai puţin, important este cum s-a ajuns la ea și asistăm la procesul distructiv al unei relaţii pasionale care îi consumă pe amândoi. Între cei doi se creează un soi de competiţie, în care devine interesant să vezi cine pe cine manipulează şi cât de departe poate să meargă fiecare. Iar singurul motiv care pare să îi ţină împreună este co-dependenţa care se creează între adorat-adorator, stăpân-supus, amândoi alimentându-şi unul altuia obsesiile. Dacă Richard trăieşte într-o iluzie continuă din care nu vrea să iasă, în care are impresia că are voie să facă orice, fără teama de consecinţe (specifică psihopaţilor narcisişti), Nathan este cel care decide să vadă realitatea. Astfel, spectacolul este şi despre maturizarea forţată a lui Nathan, cel care, prin prisma sensibilităţii sale, pare să ştie tot timpul că nu este moral ceea ce fac, dar nu se poate abţine din a-l urma pe Richard cu devotament pt că doar așa poate primi afecțiunea lui. La el, conflictul interior se dă în permanenţă între ceea ce gândeşte şi ceea ce simte şi îşi reproşează că a fost prea slab şi că nu s-a oprit la timp. Trezirea la realitate este amânată în mod voit și repetat, dar este inevitabilă. Şi odată ce se întâmplă, Nathan descoperă un Richard căruia îi este frică de moarte, de însăşi faptul că îi e frică, care continuă să se prefacă îndrăgostit în speranţa că părinţii şi avocatul lui Nathan vor face tot posibilul să îl salveze şi care se înfurie şi îşi arată adevăratele intenţii când Nathan refuză să îi mai facă pe plac.

        Textul lui Stephen Dolginoff este unul captivant, care expune teme mari cu o lejeritate aparentă, cu scene succinte, în care personajele spun exact ceea ce gândesc, nelăsând loc de prea multe interpretări, cu multe treceri de la o stare la alta şi impune actorilor o prezenţă continuă în scenă şi o mare elasticitate emoţională. Acţiunea se desfăşoară foarte rapid, ceea ce face ca spectacolul să aibă ritm, şi, în plus, este presărat pe alocuri cu umor negru foarte simpatic, oferind doza necesară de entertainment specifică musicalului (amintesc aici scena în care Richard îi propune lui Nathan semnarea unui contract care să îi dea siguranţă că relaţia lor este una serioasă şi unde îi atrage atenţia lui Nathan să nu sângereze pe podea sau cea în care se gândeşte să îşi ucidă fratele, pe John, dar pt că sticla cu acid este prea mică, îi vine ideea de a ucide pe cineva pe măsură, iar la intrebarea lui Nathan care ar fi beneficiul, răspunde: “păi măcar nu moare John”). Prin inserarea unor astfel de momente, spectatorii capătă un soi de empatie complice cu cei doi protagonişti. Muzica (bogată şi întunecată în cea mai mare parte a timpului, compusă tot de Dolginoff) are uneori tendinţa de a caricaturiza situaţiile mai grave, ca şi când se doreşte să nu fim prea îngroziţi de actul comiterii crimei. Şi mai are un rol, acela de a sublinia că, pt cei doi, totul este o joacă, ei înşişi nefiind decât nişte copii care, deşi se pregătesc să devină avocaţi, demonstrează prin comportamentul lor necugetat că nu au trecut încă pragul spre adolescenţă (la momentul respectiv, amândoi aveau 19 ani).

        În construcţia personajelor, autorul pare să meargă la o primă citire pe principiul binelui şi al răului, unde Nathan reprezintă inocenţa şi Richard maleficul, dar ambele personaje îşi arată complexitatea şi nuanţele în funcţie de evoluția situaţiilor scenice, de cum se stimulează şi cum se influenţează reciproc.

      În interpretarea lui Nathan, Dragoş Ioniţă mizează mult pe vulnerabilitatea acestuia şi îi dezvăluie cu iscusinţă toate laturile, personajul său fiind de altfel şi cel mai sensibil  dintre cei doi (de admirat atenţia pe care o acordă importanţei gesturilor din care îşi compune cu delicateţe personajul, felul în care îl priveşte şi transmite emoţie pe tot parcursul spectacolului în relaţia cu Richard, sentimentul de vină pe care îl tot poartă cu el). El este totodată şi vocea raţiunii şi are momente de luciditate în care pune la îndoială constant judecata lui Richard (și chiar și pe a sa), dar nu are nici puterea să i se împotrivească şi nici nu ştie cum, aşa că se lasă manipulat până când va găsi resursele interioare necesare să o facă. Înăuntrul său, este doar un copil supus care îşi doreşte să fie iubit şi să facă totul bine și care fuge de dezamăgire la gândul că obiectul adorației lui ar putea să nu îi merite atenția și că a făcut o alegere greșită. Poate de aceea tot ezită să găsească o cale prin care să afle dacă Richard chiar îl iubeşte. Îi analizează comportamentul cu același interes pe care îl are și față de cel al păsărilor, strângând dovezi după dovezi prin care să își demonstreze că ceea ce a intuit dintotdeauna în legatură cu el a fost justificat. Ar fi putut să ducă totul într-o zonă de răzbunare personală, de victimă-agresor, dar Nathan al lui este demn, şi, deşi extrem de rănit sufleteşte, îşi păstrează curăţenia interioară şi acea tendinţă spre melancolie pe care o aduce pierderea inocenţei. Îţi e greu să îl judeci şi încerci mai degrabă să înţelegi, împreună cu el, ce s-a întâmplat cu adevărat (oare de câte ori nu am fost chiar noi în postura de adoratori, incapabili de a ieşi din relaţii în care am crezut orbeşte?).

        Andrei Mărcuţă compune un Richard preţios, distant, arogant, uneori calculat, alteori superficial, sigur pe el, cu pretenţii de dandy, care pare mai mult atras de dorinţa de a face rău decât de Nathan. Este mereu în control, îi cunoaşte punctele slabe şi ştie cum să îl amăgească îndeajuns încât să îi întreţină dependenţa faţă de el, oferindu-i din când în când câte o dovadă de afecţiune şi câştigându-i de fiecare dată complicitatea şi devotamentul. Pare să se simtă mai bine pe latura psihotică a personajului, unde este mult mai energic, decât pe cea romantică. Pe lângă coordonata de seducător diabolic, el evidențiază şi latura de copil răsfățat a personajului său, care simte mereu nevoia să inventeze câte un joc ca să fugă de plictiseală şi de vină. Ar fi indicat totuşi să exploateze mai mult carisma personajului său, mai ales că acesta are din scriitura piesei o personalitate bine definită şi extrem de puternică. Remarcabile ca şi construcţie actoricească sunt scenele semnării contractului, cea în care atrage victima şi scena din închisoare unde accesează zona vulnerabilă dar parşivă, disperarea şi laşitatea personajului.

        Jocul actoricesc este potențat de muzică și de strânsa colaborare cu pianistul Mihai Murariu, iar plasarea acestuia în plan secund în scenă ajută la focusarea atenţiei publicului strict pe relaţia dintre cele două personaje. Un mic dezavantaj al spectacolului ar fi totuşi faptul că,  în anumite momente, actorii se concentrează mai mult pe execuţia corectă a pieselor şi din această cauză, par un pic reţinuţi în joc şi în relaţie, poate şi din teama de a nu plusa ca să nu afecteze echilibrul spectacolului. Partitura unui musical este totuşi una foarte complexă și aproape matematică și e de apreciat că s-a mers pe o economie de mijloace teatrale și pe o direcţie regizorală curată, unde s-a lucrat pe desfacerea intenţiilor, a raportului de forţe în relaţie şi a clarităţii situaţiilor scenice (regia este semnată de Ionuţ Grama-el însuşi un actor extrem de precis şi de riguros în tot ceea ce face, asistat de Dragoş Muscalu).

        Chiar dacă cei doi actori nu mai sunt la vârsta personajelor pe care le interpretează, ei reuşesc să exprime acea inocenţă sau mai bine spus inconştienţă specifică tipologiei caracterelor lor, iar dinamica relaţiei dintre ei este unul dintre pilonii principali ai spectacolului. Ştiu să se asculte, să se urmărească şi să se susţină, şi ştiu cum să dozeze tensiunea iar asta se observă pe momentele unde nu se cântă, dar surprinde mai ales pe cele cântate, unde fiecare se evidenţiază atât pe solo-uri, cât şi în duet.

        Întrebarea cu care rămâi după spectacol nu este legată de aflarea motivului pt care au comis crima, ci mai degrabă ce alegi: o viaţă trăită fără nicio urmă de pasiune sau o pasiune trăită până la capăt? Căci "nimic nu-i mai romantic decât focul"…

 


Thrill Me: Povestea lui Leopold și a lui Loeb 

Un musical de Stephen Dolginoff

Traducerea: Ionuț Grama

Distribuția: Nathan Leopold - Dragoș Ioniță / Richard Loeb - Andrei Mărcuță

Acompaniament pian: Mihai Murariu

Regia: Ionuț Grama și Dragoș Muscalu



Comments

Popular posts from this blog

O noapte furtunoasă

Ripley