Ripley

Arta impostorului

        Expresia „Diavolul este în detalii” este o aluzie a faptului că un indiciu sau un element misterios, ascuns poate părea, la prima vedere, neimportant. Detaliile pot fi însă complicate și susceptibile de a crea probleme. Pt adaptarea cărții  "The Talented Mr. Ripley" a Patriciei Highsmith, regizorul Steven Zaillian a scris propria sa versiune care este de fapt, un scenariu de film de 500 de pagini unde descrie în amănunt tot ceea ce gândește sau simte un personaj. Iar această abordare de a merge în profunzimea situaţiilor face din "Ripley" o experiență imersivă și captivantă pt spectator. Secvențe întregi sunt dedicate modului în care escrocul Tom Ripley (Andrew Scott) șterge o baltă de sânge, cară un cadavru pe scări, negociază vânzarea unei bărci cu un omolog italian sau își modifică înfățișarea pentru a păcăli un detectiv să creadă că este o altă persoană. Ambiguitatea morală a serialului este sporită de această atenție constantă la detalii și împarte personajele în două categorii: cele care nu le acordă atenție și cele care le observă și care nu sfârșesc bine.

        

        În cele 8 episoade din "Ripley"  luxul însorit al reprezentărilor anterioare ale coastei italiene (așa cum era descris în "Purple Noon" din 1960 și "The Talented Mr. Ripley" din 1999) este aproape exclus complet. Cinematografia sa alb-negru datorată directorului de imagine Robert Elswit, care a lucrat anterior cu Zaillian la "The Night Of", este contrastantă, cu o multitudine de planuri și de unghiuri care creează o atmosferă de neliniște și contribuie semnificativ la redarea poveştii întunecate și sinistre a orfanului Tom Ripley (Andrew Scott). 

        Spre deosebire de delicateţea elegantă a lui Alain Delon sau de sinceritatea de adolescent chinuit a lui Matt Damon, Ripley-ul lui Scott este mai ironic, aproape nepăsător și extrem de rece în modul în care își elimină victimele. Când îl întâlnim la începutul călătoriei sale, suntem în anii 1960, iar Tom locuiește la New York și se descurcă destul de bine, comițând mici delicte anonime. Este clar că este un singuratic și pare că preferă singurătatea, poate și din cauza stilului său de viață. Publicul nu știe niciodată ce este adevărat și ce nu din personalitatea lui, dar nici nu contează. Pentru că, în calitate de impostor, Tom poate fi oriunde sau oricine, după dorința lui, și nimeni nu poate face nimic în acest sens.

        Regizorul-scenarist Steven Zaillian ne transformă în complicii lui Ripley și mizează pe faptul că publicul va fi captivat de intriga poveștii. Este practic imposibil să nu fii fascinat de fiecare mișcare a lui Tom și de infiltrarea personajului în lumea privilegiaților. Oamenii bogați pot face orice și adesea scapă nevinovați din orice situaţie, iar aceasta este exact identitatea de care Tom are nevoie. Oferta pe care o primeşte din partea tatălui lui Dickie de a-i aduce fiul risipitor înapoi în America este de nerefuzat. Dickie (Johnny Flynn) îl întâmpină pe Tom în lumea lui cu iz de dolce far niente, la care Tom se grăbește să ia parte, cu cine decadente, peisaje superbe și un stil de viață monoton. În Atrani, poate fi anonim și nederanjat de nimeni (până la un punct).

         Ceea ce vedem este un om care va face orice pentru a fi peste tot și în același timp nicăieri, chiar dacă trebuie să renunțe la propria identitate sau să și-o asume pe a altora pe parcurs. Este un sociopat viclean, eficient căruia toate îi ies aproape perfect, iar fiecare întâlnire pe care Tom o are cu orice personaj – indiferent dacă este o proprietară nervoasă, recepționerii de la hotel, Marge( Dakota Fanning), un inspector de poliție îndârjit sau snobul Freddie – devine instant una cu potențial de pericol, ceea ce contribuie la menținerea suspansului pe tot parcursul seriei.

        Cine este Tom Ripley? Ripley este Andrew Scott, un actor cameleonic, a cărui stranietate și duritate se mulează perfect pe versatilitatea personajului, mereu atent la ce se întâmplă în jurul său, absorbind informații și personalități, într-o căutare permanentă de moduri prin care să treacă neobservat, uneori mimând spontaineitatea, alteori vizibil agasat de stupiditatea sau de insistența celor care îi invadează liniștea, iritat de multitudinea de scări sau de mizeria lăsată de propriile crime, dar care afişează o bucurie copilărească când trebuie să se deghizeze. Zâmbetul lui stânjenit emană o căldură aproape umană și pare că are chiar un soi de empatie pt cei care provin din clasa muncitoare. În cea mai mare parte a timpului este respectuos, dezvoltând frustrări atunci când oamenii îl resping sau îl fac să se simtă inferior, iar acestea devin motivațiile din spatele crimelor, construite treptat tocmai prin aceste acumulări de observații ale comportamentului celor care îi devin victime. Este mereu tăios în spatele acestei amabilități prefăcute care i se dezlipește de pe chip ca fotografia de pe paşaport pe care el însuși constată că a lipit-o superficial. 

        Înăuntrul său se crede superior, vrea să își depăşească condiția precară și pare că a știut dintotdeauna că locul lui este în lumea bogaților și că el ar putea să fie un Dickie mult mai bun și mai talentat (de unde și alegerea regizorului de a prezenta un Dickie tern și insipid aflat în contrast total cu efervescența care îl caracteriza în interpretarea memorabilă a lui Jude Law). De altfel, este vizibil dezgustat de impostura lui Dickie și a lui Marge, dovadă fiind scenele savuroase în care fie comentează dintr-o privire ridicolul tablourilor lui Dickie, fie corectează nervos draftul cărții ei sau le expune sarcastic viziunea sa asupra relațiilor în scena alegerii frigiderului. Este un om al acțiunilor care nu are timp să se odihnească decât atunci când obține ceea ce își doreşte. Iar faptul că se identifică cu Caravaggio lasă impresia că asistăm la o reluare a poveştii acestuia. Nu are niciodată remuşcări și este bântuit doar de gândul că ar fi putut să omită vreun detaliu care să ducă la descoperirea cadavrului lui Dickie și la incriminarea sa.

        

        Serialul este construit pe acest joc continuu al perspectivelor, în care regizorul ne face să privim acțiunea prin ochii lui Ripley, să o trăim împreună cu el, să găsim soluții împreună cu el, să observăm greşelile celorlalți și să descoperim împreună cu el ce îi place. Foarte rar ni se arată câte ceva din adevărata lui personalitate, ca de exemplu în momentul în care alege modelul halatului pt care va fi mereu ridiculizat, iar când într-un final îl aruncă, o face ca și când ar vrea să ucidă în el orice urmă de vulnerabilitate.

         Apoi vedem și felul în care el îi observă pe ceilalți. Pare că nici măcar nu agreează compania cuplului Dickie-Marge, cărora le descoperă atât eşecurile din propria viață și lipsa de talent, cât și din relația în care pare că stau de complezență. Și de aceea îi este și ușor să imagineze despărțirea lor. Dacă în adaptarea lui Minghella, în relația dintre Tom și Dickie accentul pica pe fascinaţia reciprocă care plutea între cei doi, în serial, pe Tom pare că nici nu îl interesează Dickie, ci mai degrabă ceea ce el reprezintă în această lume în care ești validat dacă deții obiecte frumoase și scumpe. De aceea vedem foarte multe cadre cu aceste obiecte- stiloul, mașina de scris, pantofii, halatul, caseta de țigări din aur, frigiderul, tabloul Picasso sunt articole importante pentru că reprezintă simboluri ale bogăției. Dacă oamenii care le dețin le consideră un simbol de statut, Tom le apreciază doar pentru frumusețea lor. Este atras de ele pentru că pur și simplu îi place să se uite la ele – chiar și la scrumieră. Tom apreciază aceste lucruri într-un mod în care bogații nu le apreciază pt că el vine dintr-o lume în care nu a avut acces la ele. Cei bogați se simt îndreptățiți să le dețină și de aceea nu văd frumusețea lor inerentă. Astfel, prin faptul că serialul abordează aceste probleme de clasă și statut social se construiește o altă motivație care stă în spatele acțiunilor sale, unde invidia lui Ripley față de cei bogați și privilegiați îl determină să se infiltreze în înalta societate, evidențiind tensiunile și disparitățile dintre diferitele clase sociale.

        Iar cel care îi inventariază toată colecția de obiecte și inclusiv toate acțiunile este Freddie. Dinamica relației Tom-Freddie are la bază un dispreț reciproc poate și pt că Freddie îi agravează sentimentul de inadecvare legat de propria sexualitate pe care îl observaseră mai înainte atât Dickie (care îi spune lui Tom la un moment dat: „Marge crede că ești ciudat”), cât şi Marge (ea menționează într-o discuție cu Dickie, suprinsă de Tom că: „Nu știu ce să cred despre sexualitatea lui Tom. Nu cred că este suficient de normal pentru a avea vreun fel de viață sexuală”). Ea intuieşte ceva în legătură cu Tom, dar nu știe exact cum să definească ce se întâmplă în acest sens. Oricum, Tom pare că nu a iubit niciodată cu adevărat pe nimeni altcineva decât pe el însuși.

        Apoi intervine și felul în care e privit de către ceilalți, sau mai bine spus felul în care crede sau îşi imaginează Tom că este privit. Regizorul alege mereu să păstreze această dualitate dintre realitate şi imaginar în care ne atrage şi pe noi, iar de-a lungul serialului senzația pe care o creează este aceea că suntem în capul lui Tom și vedem lumea prin ochii lui. Angajații de la bancă par să fie mereu suspicioşi în privința lui, Dickie și Marge îl judecă și ei și intenționează să îl îndepărteze, excluzându-l din vacanța lor. Ceea ce îl determină să îl omoare mai întâi pe Dickie, și apoi și pe Freddie, este faptul că simte că toți par că îl urmăresc și că îl suspectează. Iar el nu își permite să fie prins. Știe că oamenii îl văd doar atât cât le permite el, în funcție de câte detalii le oferă și este preocupat mereu de cum este văzut de către ceilalți și mai ales de modul în care le-ar putea manipula percepția asupra lui (a se vedea referința la jocul luminilor și pasiunea pt clarobscurul lui Caravaggio).

        

        În paleta dură de culori a serialului, daunele sângeroase pe care le provoacă acestora și locațiile singuratice în care le abandonează trupurile fac ca atât personajul Ripley, cât și acest portret al ascensiunii sale (sugerată şi de urcatul și coborâtul repetat al scărilor din diferitele locații) să se încadreze în genul filmului noir. Singurii martori ai lui Tom sunt animalele, portretele și lucrurile care nu pot depune mărturie.

        

        Impostura se regăseşte și în celelalte personaje, de la Dickie care trăieşte pe banii tatălui, sub pretextul că are nevoie să stea în Italia ca să picteze, deși atât tatăl cât și fiul știu că picturile lui nu au nicio valoare, la inspectorul care este mereu inconsecvent în poveștile despre originea soției sale și căruia îi scapă (e drept, și prin intervenția hazardului) detaliile importante, până la Marge care se eschivează că este ocupată să scrie o carte despre Atrani (desi nu face nimic altceva decât să adune fotografii) și care mai apoi speculează avantajul că Dickie este dat dispărut pt a poza pt paparazzi si pt a folosi situația ca să își promoveze cartea. În ultimul episod al sezonului, este introdus personajul lui John Malkovich (și el un fost interpret al personajului Ripley într-o ecranizare după "Ripley's Game"), singurul care îl vede pe Tom așa cum este, și la fel îl vede și Tom. Ei se descriu ca „negustori de artă”, iar acesta devine pt Tom singurul său aliat.

       

         Pe lângă abundența de detalii din situații și locații, regizorul reuşeşte să prezinte și o întreagă colecție de tipologii umane surprinse în universul concierges-ilor şi al polițistilor, personaje secundare creionate exemplar, ei înşiși escroci și impostori, care afişează o amabilitate falsă, pretind sume de bani pt orice mic serviciu sau mimează cu prețiozitate profesionalismul şi rigurozitatea pozițiilor pe care le ocupă. 

       Într-o lume a şarlatanilor, câștigă cel care nu este prins niciodată.