O noapte furtunoasă

 

Despre renovarea unui spectacol

        Există poate această prejudecată conform căreia atunci când cineva își propune să monteze un text arhicunoscut cum este cel al lui Caragiale, trebuie să aibă un gând sau o viziune foarte bine definite despre ceea ce vrea să aducă nou sau măcar să găsească sensuri neexplorate în alte montări ale piesei, iar mai apoi să le împacheteze într-o formă prin care un text scris în 1879 să fie încă relevant. E o provocare să îl înțelegi pe Caragiale și să te identifici cu el pt că el este încă prezent peste tot, iar personajele gândite de el reprezintă de fapt o imagine a identității României. Dacă până acum eram obişnuiți să vedem caricaturizări ale acestei piese, actorul-regizor Andrei Huțuleac propune o comedie neagră al cărei univers pare să fie inspirat din Fargo (considerat un masterpiece al crime cinema-ului). Așadar, spectacolul "O noapte furtunoasă" devine povestea unor oameni aparent obişnuiți, cu vieți aparent liniștite, zdruncinate de apariția bruscă a unui element care dă totul peste cap.

        Spectacolul debutează cu o scenă în care Rică Venturiano citește în ziarele vremii cronici despre piesa scrisă pe atunci de tânărul I. Caragiale acuzat că piesele sale despre moravurile societății erau pline de obscenități și nu aduceau nimic valoros literaturii. Și prin acest moment se pare că prevestește reacțiile pe care le va stârni și propria sa montare.

        Punctul de pornire pare să fie însăşi ideea că “O noapte furtunoasă” este o comedie neagră și se mizează în consecință pe folosirea tuturor mijloacelor care țin de acest gen în construcția spectacolului, de la cruzime, sadism, sarcasm, violență fizică, toate duse la un extrem caricatural și pe recitirea unor momente devenite clasice în memoria colectivă cu accente de umor negru. Dacă ne referim strict la titlul piesei și la cum se poate reda scenic elementul de "furtunos", în majoritatea montărilor, acesta era creat prin starea de continuă nelinişte a personajelor pe fundalul ploii, tunetelor și a trăsnetelor, dar ceea ce propune Andrei Huțuleac este o reinterpretare subtilă a furtunii care provoacă o răsturnare a situaţiilor, a relațiilor și a raportului de forţe dintre personaje. Pt că ce lasă o furtună în urmă? Multă confuzie și mizerie. Confuzia reiese din amestecul de convenții din decor și costume (care pare să surprindă lupta care se dă între trecut și prezent, ca și când, din cauză că toată acțiunea se petrece în cadrul unei nopți furtunoase, elementele a două montări diferite ale aceleași piese au fost amestecate într-un soi de realism magic care plasează personajele undeva în afara timpului), iar mizeria apare la propriu și ajută la construirea unui gag spre finalul spectacolului. Apropos de final, recunosc că mă aşteptam ca acesta să culmineze cu o scenă de delir general, similară cu cea de pe yachtul din "Triangle of Sadness" unde regizorul Ruben Ostlund împingea satira și situațiile până la paroxism, dar și plot twist-ul propus funcționează destul de bine.

        Citind ceea ce Andrei Huțuleac a scris pe site-ul Teatrului de Comedie în încercarea de a-şi explica propunerea regizorală, deducem că ceea ce s-a dorit prin acest amalgam este de fapt o referire la spiritul poporului român, aflat încă într-o perioadă confuză a existenței sale, prins între trecutul “glorios” și prezentul incert. Și ideea acesta se reflectă și în construcția personajelor, unde unele par reinventate, în timp ce la celelalte avem doar câteva sugestii în costum, prea puțin dezvoltate însă regizoral și actoriceşte.

        Primul act lasă de înțeles că nimic semnificativ nu se întâmplă în curtea lui Jupân Dumitrache (excepție face scena în care acesta se hiperventilează povestind cum au fost urmăriți de la Union până acasă de un necunoscut). În rest, toți par că se plictisesc, își mai găsesc câte ceva de făcut în scenă, iar motivațiile lor par să fi fost lăsate de izbeliște. Asistăm la momente întregi unde textul este redat așa cum îl știm. Intrarea pe bicicletă a lui Spiridon în postura de livrator provoacă câteva reacții în sală, dar mai apoi se pierd. Chiriac pare și el de umplutură. Ne plictisim și noi împreună cu personajele și totul pare construit special în tonuri realiste pt a sublinia această atmosferă de calm de dinaintea furtunii. Și furtuna începe când în scenă intră Rică Venturiano.

        Așteptarea unei anumite categorii de public care frecventează Teatrul de Comedie este ca spectacolele acestui teatru să livreze poante dacă nu la fiecare replică, măcar la câteva minute distanță unele de altele, ca personajele să fie vii iar situațiile comice să se succeadă rapid, ca totul să fie explicat și la final să plece "distrați" acasă. Primesc o doză semnificativă de umor din interpretarea lui Dan Rădulescu al cărui Rică Venturiano este acest tânăr și totodată bătrân "vampir" peltic și candid, fiind de apreciat evidenta preocupare a actorului de a căuta detaliile care ar putea aduce un plus de comic personajului său.

          Știm deja subiectul piesei, ştim că Jupân Dumitrache este acest etern încornorat sadic, ştim că Veta suferă din dragoste, ştim despre Chiriac că este pasional și mânat de interes, ştim că Spiridon livrează mesajele tuturor deşi el doar vrea să doarmă și să fumeze și că mereu sfârşeşte bătut, ştim că Venturiano este victima confuziilor. Așadar, ce îți mai rămâne de făcut ca regizor și cum poți să reinventezi aceste situații? Încerci să reciteşti piesa și să îi găsești un alt ritm. Întregul spectacol este construit pe principiul aparențelor, așa cum nici cifra 6 de pe tăblița cu adresa casei nu e 9. Dacă în montările trecute ale piesei am tot văzut Vete și Chiriaci pasionali, regizorul alege să îi tempereze și să arate ridicolul din relaţia lor care scârțâie ca un scaun tras enervant pe podea în timpul unei partide de sex monoton.

       În prima parte a spectacolului vedem o Veta apatică, aproape depresivă, ținută închisă într-un container și asta e de ajuns ca să înțelegi ce fel de relaţie are cu Dumitrache. Nu are voie să meargă nicăieri sau să vorbească cu nimeni. Aşa că tot ce îi mai rămâne de făcut este să mai dea o mână de vopsea pe pereții albi ca de spital ai celulei ei, să își fumeze țigările ca un deţinut și să mai primească câte o vizită din când în când de la sora ei sau de la Chiriac, acest gardian pe care îl tolerează. Pare resemnată cu soarta ei şi, deşi poate să evadeze din cuşca imaginară în care trăieşte (sugerată și de jaluzelele devenite gratii prin care priveşte constant ce se mai întâmplă pe afară), dă senzația fie că nu mai vrea să fugă, fie că nu mai are unde.

      Personajul lui Chiriac suferă și el o abatere de la direcția pe care o știam. E mult mai controlat în reacții și mai cinic, pare că e veşnic ocupat cu ceva, deși în esență nu face nimic și în plus mai și dezvoltă o sensibilitate exagerată la vederea sângelui (e drept, până la un punct), iar raportul de forţe dintre el și Veta e și el răsturnat. Chiriacul lui Silviu Debu pare că e acolo ca să fie, face îndeajuns cât să nu deranjeze pe nimeni, însă domină scenele din umbră, sugerând că are o forță latentă care doar aşteaptă prilejul ca să se manifeste. Nu mai recurge la gesturi extreme ca să o impresioneze și să o asigure de dragostea lui, rolul acesta fiind preluat acum de ea, devenită această Veta "fii bărbată". Smaranda Caragea demonstrează încă o dată că este o actriță puternică și carismatică, foarte stăpână pe mijloacele sale de expresie teatrală, care știe să puncteze comicul din fiecare situație, chiar și în scenele în care personajul ei nu este în prim plan.

        Sorin Miron este un actor cerebral care emană o anumită noblețe și care şi-a construit un Dumitrache la limita dintre "nu înțelege" vs. "pare" că nu știe ce se întâmplă cu adevărat. Personajul lui poartă un costum de pe vremuri, la fel ca și Ipingescu (Angel Popescu) și alegerea aceasta nu este una întâmplătoare. Împreună creează acest cuplu comic cu mentalitate învechită, blocați în prejudecăți despre politică, relații, viață și artă. Foarte bine construit contrastul dintre cruzimea afişată de-a lungul spectacolului și viziunea lui despre iubire ca un "bibelou de porțelan". În scena în care își dă acordul pt logodna Ziței cu Rică Venturiano, reia melodia ca un disc vechi care tot sare, accentuând trăsătura definitorie a personajului său, unul care are obsesii puține, dar fixe. Unul dintre cele mai reușite momente comice ale spectacolului este cel în care devine acel "tatăl miresei" care acaparează microfonul la nuntă și dă naştere unei situații crispante în care toți participanții se simt obligați să se uite la el și să îl aplaude fals admirativ.

        Andreea Alexandrescu în Zița păstrează energia debordantă și neastâmpărul deja cunoscut al personajului său, singurul element relativ inedit fiind acela că își cară rochia de mireasă de epocă într-o sacoşă de rafie, ca și când rolul ei a fost redus doar la această coordonată de eternă femeie abuzată și nefericită în dragoste care aşteaptă să se ivească momentul prielnic pt a deveni mireasa cuiva.

        Spiridonul lui Rareş Ularu este din păcate unul destul de palid și de stereotipic. În cazul personajului său, merita insistat mai mult pe desfacerea intenţiilor la nivel de replică şi a elementelor care compun condiția tragi-comică de victimă universală (şi nu doar a lui Jupân Dumitrache) iar felul în care livrează monoloagele pare copia unei expresii deja explorate de către alți actori care l-au jucat pe Spiridon în trecut.

       Amuzant este faptul că ceea ce era considerat obscen la momentul la care s-a jucat pt prima dată piesa a devenit, odată cu trecerea timpului, o formă "clasică" de a face un spectacol după Caragiale. Mulți vor considera că această montare a spectacolului de la Teatrul de Comedie deranjează fie pt că nu explică prea multe, fie prin reinterpretarea prea modernă a anumitor scene sau prin limbajul colorat din universul sonor creat de actorul Cezar Antal (care funcționează inteligent ca un comentariu al unui raisonneur la finalul fiecărui tablou). Există oare un set de reguli clare în funcție de care un spectacol care are la bază un text clasic trebuie făcut într-un anumit fel? Până la urmă, orice situaţie teatrală poate fi făcută în zeci de feluri, mai important este cum se construieşte acel mecanism comic care să slujească atât viziunii regizorale și care să fie înțeles la fel și în același timp de către toți spectatorii, întrucât cel mai greu este să stârneşti râsul unei mase mari de oameni.

         Spectacolul "O noapte furtunoasă" ne provoacă mai degrabă să aflăm care ne sunt limitele, ce ne face să râdem și mai ales de ce o facem.

O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale

Regia: Andrei Huțuleac
Scenografia: Maria Nicola
Muzica originală: Cezar Antal
Distribuţie:
Sorin Miron Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea

Angel Popescu Nae Ipingescu
Silviu Debu Chiriac
Smaranda Caragea Veta
Andreea Alexandrescu Zița
Dan Rădulescu Rică Venturiano
Ștefan Voicu/ Rareș Ularu Spiridon